În forță, cu nerușinare

De faptul că exist am luat cunoștință
în noaptea cutremurului din ‘40
când peste mine s-au răsturnat vrafuri de cărți
în casa unchiului meu care-a avut cincisprezece neveste
nici una în stare să-i calce ireproșabil cămășile
(m-a salvat una dintre amantele sale)

copil pe timpul războiului, am mâncat din gunoaie
am băut apă din hârburile câinilor din urmele tancurilor
și am purtat pistoale, cartușiere
cum de atunci spre fericirea multora nu am mai avut parte

unii au insinuat că nu trăiesc pe pământ
și asta mi-ar conveni, însă nu e posibil

eu am studiat pe rupte, cel puțin o sută
din poeziile mele echivalează
cu tot atâtea doctorate (primesc în vizită
academicieni, mai discutăm
ba una ba alta)

cum ies de sub cărți nu mă pricep
decât la un singur lucru – am iubit
femeie cu tot cu fiică, am iubit surori
gemene și negemene, femei
pure sau tăvălite de o companie,
târfe internaționale (deopotrivă
pudice și destrăbălate),
cu fiecare am descoperit o Americă mare cât Rusia,
le-am posedat fără să mă laud
cu numele și cu rangul lor,
le spuneam „haidem prin mahalale
să ascultăm baliverne” însă ele numai
de mine ascultau până când noaptea
le afla și mai lungi în brațele mele,
așa că le-am iubit cu păturile-n geam,
ca un camionagiu în spatele depozitului,
ca un țigan pe marginea drumului,
le-am iubit pe deșelate
nepăsându-mi de scorțoși de sforari
și de toți cei care ne fluierau,
unora dintre ele spre a mă ține minte le-am făcut plozi
pe care-i cresc bărbați cu situație (spiritul meu
să-i țină veșnic în pază!)

tot ce am avut am împărțit
în jurul meu s-au iscat încăierări
din motive imaginare am suportat lovituri
însă niciodată nu am ridicat mâinile asupra cuiva
(lecția asta o știu de la Alexandru Ivașcu,
mândria familiei noastre, care în patru ani de front
a tras toate gloanțele în aer
și – slavă domnului – războiul
l-a câștigat cine trebuia)

rivalii mei au murit, prietenii mei
poate că au înțeles de ce le merge în plin,
prea târziu să spun ce se va întâmpla mâine
știu de mult că morții sunt frumoși
dar eu sorb cu lăcomie viața,

despre morți se vorbește cu anume respect
însă eu vreau să mai fiu huiduit,
există un cult pentru morți
ci eu prefer de viu dezgroparea

nefăcând parte dintre oamenii de ordine
nu am fost totdeauna sătul –
însă ca artist n-am provocat numai scandaluri,
așa că lui Platon fie-i țărâna ușoară!
într-o mai bună dispoziție
voi da și alte explicații

/ Ioanid Romanescu, "În forță, cu nerușinare", poemul săptămânii, Poesis internațional, rubrică semnată de Claudiu Komartin
/ foto: Fábio Miguel Roque, "Redemption"