doua fragmente f frumoase din "textele captive" ale lui borges, plus marea

("strada inserarii" si "moartea si vesmantul ei" sunt doua carti pe care imi doresc sa ajung sa le citesc la un moment dat...)

Nora Lange

“Strada inserarii”

Noptile si zilele Norei Lange sunt linistite si stralucitoare intr-un conac pe care nu-l voi demarca printr-o mincinoasa precizie topografica si despre care mi-e de ajuns sa spun ca se afla in adancimea serii, langa strazile acestea largi fata de care soarele in asfintit se arata milostiv si unde dalele stinse ale trotuarelor inalte sunt un reflex al apusului, iar lumina lui e o sarbatoare pentru campia din zare. Pe aceste coclauri ale orasului am cunoscut-o pe Nora, ilustra prin dubla stralucire a suvitelor de par si a tineretii ei mandre, plutind usor peste lume. Usor si mandru si inflacarat, ca un drapel desfasurat in bataia vantului, era si sufletul ei. In acest trecut cu adieri calde, pe care trei ani lungi nu l-au sters din amintire, se nastea ultraismul pe meleagurile Americii, iar vointa lui de innoire, care a fost zvapaiata si schimbatoare la Sevilla, a rasunat plin si profund la noi. A fost epoca revistei Prisma, foaia ce a dat peretilor orbi si firidelor goale pe care era lipita o clarviziune trecatoare; lumina ei pe zidurile caselor era ca o fereastra deschisa pe care ne luam zborul, desprinzandu-ne de obiceiurile invechite. Era epoca revistei Proa, ale carei trei foi trebuie deschise precum oglinda tripla ce face sa se miste si sa se schimbe necontenit farmecul imobil al chipului pe care-l reflecta. Pentru sensibilitatea noastra, versurile contemporane erau inutile, ca niste incantatii tocite, si ne incitau sa nazuim spre o lirica noua. Eram satui de insolenta cuvintelor si de imprecizia muzicala pe care le iubeau poetii din veacul trecut si ceream o arta nepereche si eficienta, in care frumusetea sa fie incontestabila, precum voiosia pe care o aduce primavara in seva copacilor si in sangele oamenilor. Am cultivat imaginea, aforismul, epitetul, gramadite de-a valma. La acest inceput de drum s-a alaturat fratiei noastre Nora Lange, si i-am ascultat versurile, miscatoare ca bataile inimii, si ne-am dat seama ca glasul ei semana cu un arc ce tragea mereu drept la tinta si ca tinta era o stea. Cata eficienta limpede in versurile acestei fete! In ele stralucesc doua virtuti deosebite: prima e cronologica si caracteristica vremii noastre, a doua e in chip misterios individuala. Cea dintai e nobila risipire de metafore ce impodobesc stantele si a caror intalnire de afinitati imprevizibile justifica evocarea marilor sarbatori de imagini din proza lui Cansinos Assens si din aceea a scalzilor medievali – nu e oare Nora de obarsie norvegiana? – care numeau corabiile bidivii ai marii, iar sangele, apa spadei. Cea de-a doua e putinatatea fiecarei poezii, putinatate justa si esentiala pentru care specia cea mai lesnicioasa sunt strofele ce s-au ivit impreuna cu acordurile chitarei vechi si renasc azi impreuna cu acordurile chitarei argentiniene, la fel de profunde si proaspete si indurerate.

Tema e iubirea: expectativa adanca a simtirii ce face din sufletele noastre lucruri sfasiate si nelinistite, precum lancile ce strabat vazduhul, jinduindu-si ranile. Aceasta nazuinta initiala configureaza in ea sufletul si viziunile asupra lumii si o face sa preschimbe zarea in strigat prelungit, noaptea in rugaciune si perindarea zilelor luminoase intr-un sirag lent. Tropi pe care i-am cumpanit in siguratatea mea, in clipele de preumblari si tihna, si care mi se par veridici.

Cu speranta mandra, cu generozitate de departari, cu argila moale de asfintituri a modelat Nora aceasta carte. Vreau ca, laudand-o, cuvintele mele sa fie precum rugurile de cedri ce insufleteau intr-o sarbatoare biblica dealurile strajuitoare si le prevesteau oamenilor luna noua.

(“Nora Lange: Strada inserarii”, prolog de Jorge Luis Borges, Buenos Aires, Ediciones J. Samet, 1925)

Santiago Dabove

“Moartea si vesmantul ei”

Un om visat de Shakespeare a spus ca suntem facuti din aceeasi materie cu visele; pentru cei mai multi dintre noi, acest verdict e o interjectie a descurajarii ori o metafora; pentru metafizicieni si mistici, este enuntarea directa a unui adevar precis. (Nu stim care dintre cele doua interpretari a fost a lui Shakespeare; poate ca i-a fost de ajuns simpla muzica a nemuritoarelor lui cuvinte). Macedonio Fernandez, care n-a formulat idei noi – poate ca nici nu exista –, dar care a redescoperit si regandit idei vesnice, comenta cu un farmec si pasiune admirabile aceasta natura onirica a lucrurilor, iar eu am avut prilejul, in ambianta prieteniei sale, sa-l cunosc, in 1922, pe Santiago Dabove. Lui Macedonio i-au fost suficiente doar cateva ore pentru a se converti la idealism. Amintirea lui Berkeley si nazuinta spre ipoteze magice si uimitoare au fost pentru mine un imbold; in ceea ce-l priveste pe Santiago Dabove, banuiesc ca l-a calauzit convingerea ca viata e atat de marunta, incat nu poate fi altceva decat un vis. Nihilismul si amaraciunea l-au condus la teza onirica. Pentru acest vis sau aceasta realitate ce poarta cifra 1960, Santiago a murit si traieste in realitatile ori visele pe care le propune aceasta carte.

In fiecare sambata, o perioada ce a ajuns sa se masoare cu anii, ne strangeam la cenaclul lui Macedonio, astazi aproape legendar, intr-o cafenea saracacioasa din strada Jujuy. Uneori stateam de vorba pana in zori; temele obisnuite erau filozofia si estetica. Pasiunea politica nu le devorase inca pe celelalte; pesemne ca ne socoteam anarhisti si individualisti, insa Kropotkin sau Spencer ne interesau mai putin decat modurile de a folosi metafora ori inexistenta eului. Intr-un fel aproape imperceptibil, Macedonio conducea dialogul nostru; cei care l-am auzit pe atunci nu ne mai putem mira ca oamenii care au influentat durabil omenirea – Pitagora, Budha, Socrate, Isus Hristos – au preferat cuvantul vorbit cuvantului scris… E ceva tipic pentru astfel de cenacluri abstracte si inflacarate ca generalul sa stearga aspectele personale; stiu foarte putin despre cronologia si vicisitudinile lui Santiago, in afara de faptul ca avea o slujba la Hipodrom si ca locuia in Moron, satul in care traisera parintii, bunicii si strabunicii sai. Cred, totusi, ca l-am cunoscut foarte bine, in masura in care o persoana poate fi cunoscuta de catre alta; mi se pare ca l-as putea prezenta intr-o povestire si l-as putea arata actionand, fara sa aiba un aer fals. Era, dupa cum dorea Pitagora, un spectator. Suporta fara sa se osteneasca prea mult curgerea lenta a zilelor saptamanii in sat; tigara rasucita cum dadea Dumnezeu, ceaiul mate, chitara erau forme ala zabavei sale. Casa lui era una din acele case care se afunda intr-o curte, iar in fundul curtii se deschide un luminis, care e o gradina. O bolta de vita filtra lumina in diferite ceasuri ale zilei, si pesemne ca Santiago trecea prin aceste curti si prin aceste incaperi largi , ghicindu-si ori precizandu-si visele.

Odata ne-a spus, zambind, ca dispunea de toate materialele pentru redactarea unui mare roman, fiindca intotdeauna locuise in Moron; Mark Twain credea acelasi lucru despre Mississippi, ale carui ape intinse si intunecate le brazdase atatia ani ca pilot, si poate ca toate varietatile umane sunt reprezentate in orice loc de pe planeta si poate in fiecare om. In ceea ce priveste ideea sau prejudecata naturalista ca scriitorii trebuie sa calatoreasca in cautare de teme, Dabove o socotea mai potrivita cu gazetaria decat cu literatura. Imi aduc aminte ca am stat de vorba cu el pe marginea unor pasaje din De Quincey ori Schopenhauer, dar banuiesc ca citea textele pe care hazardul i le punea la indemana. In afara de cateva vechi admiratii – “Don Quijote” si Edgar Alan Poe, desigur, si poate Maupassant – nu-si punea prea mult nadejdea in cuvantul scris. Facuse tot ce-i omeneste posibil sa-l admire pe Goethe, dar a patit ca si altii. Muzica era pentru el nu numai o placere emotionala, ci si una intelectuala. O executa cu maiestrie, dar prefera s-o asculte si s-o analizeze.

Mai mult decat irealul, Santiago simtea zadarnicia lucrurilor. Amandoua sentimentele convietuiesc in povestirea fantastica, la care l-au condus de asemena exemplul, mentionat mai inainte, al lui Poe, precum si acela dat de Lugones in “Fortele stranii”. Toate piesele ce alcatuiesc acest volum postum apartin unui gen pe care l-am putea defini de imaginatie chibzuita, insa genurile nu sunt altceva decat comoditati sau etichete, si nici macar nu stim cu certitudine daca universul e un specimen de literatura fantastica sau de realism.

Trecerea anilor erodeaza lucrarile oamenilor, insa iarta in chip paradoxal unele dintre ele, a caror tema e dispersarea si fugacitatea. Cu siguranta ca generatiile viitoare nu se vor resemna sa lase sa moara neobisnuita si indurerata povestire “A fi pulbere”.

Asemenea lui Peyrou si lui Julio Cesar, fratele sau, Santiago a fost un geniu al prieteniei, ca sa folosim dialectul pe care-l adopta cu afectare Macedonio Fernandez.

(“Santiago Dabove: Moartea si vesmantul ei”, prolog de Jorge Luis Borges, Buenos Aires, Editorial Alcandara, 1961)