Sa incep prin a-ti spune ca eram indragostit. E o declaratie obisnuita, desigur, dar nu reprezinta un fapt obisnuit, pentru ca prea putini dintre noi invatam ca dragostea inseamna duiosie si tandrete, si duiosia nu este, asa cum banuiesc unii, mila; si inca si mai putini stiu ca fericirea in dragoste inseamna sa-ti concentrezi toata emotia intr-o alta fiinta; trebuie intotdeauna sa iubesti multe lucruri pe care fiinta iubita ajunge doar sa le simbolizeze; adevaratele fiinte iubite pe lumea asta sunt, in ochii celor care le iubesc, floarea de liliac deschizandu-se, luminile vapoarelor, clopotelul de la scoala, un peisaj, conversatiile amintite mai tarziu, duminicile din copilarie, glasurile pierdute, costumul preferat al cuiva, toamna si toate anotimpurile. O lista plina de nostalgie, dar, la drept vorbind, unde ai putea gasi un subiect mai nostalgic? Cand esti de varsta ta, lucrurile acestea prea subtile trec de cele mai multe ori neobservate; chiar si asa, imi inchipui, ti se pare incredibil, vazandu-ma asa cum sunt acum, ca as fi putut avea vreodata nevinovatia sa traiesc o asemenea iubire; totusi…

Intotdeauna cand eram cu ea simteam ca sunt viu si ajungeam chiar, pana la urma, sa cred in propria mea valabilitate: pentru prima oara vedeam lucrurile nedeformate si complete. In toamna aceea am stat impreuna intr-o casa…cum sa ti-o descriu?... Era de piatra trandafirie cetoasa, cu incaperi risipite ca niste flori aurii si albe pe o tulpina de coridoare inalte si cu trepte albastre cazute in ruina; cu ferestrele larg deschise si vantul strabatand-o toata; era ca o insula, limpede si foarte tacuta. Acolo ea era ca un copil, si lenesa, ametitor de lenesa; ii placea sa stea goala la soare si sa citeasca reviste de astrologie, si sa urmareasca hartile stelelor.

Pe urma mai era si asta: vorbeam foarte rar; nu-mi amintesc sa fi avut vreodata o conversatie mai sustinuta; era intotdeauna intre noi ceva amutit, tacut; si cu toate acestea tacerile noastre nu erau tainice, caci se nastea din ele pacea aceea minunata pe care cei care se inteleg foarte bine o realizeaza uneori… si totusi nici unul dintre noi nu-l cunostea cu adevarat pe celalalt, caci la vremea aceea nu ne cunosteam nici pe noi insine.

Totusi, catre sfarsitul iernii, am descoperit carnetul cu vise. In fiecare dimineata, isi transcria visul de peste noapte intr-un caiet gros pe care-l tinea ascuns sub saltea; cuprinsul era intotdeauna rautacios, socant, si eu nu le intelegeam deloc, caci mi se parea cu neputinta sa o leg pe ea de visele acelea cumplite. Eu eram totdeauna in ele, mereu fugind de ea sau ascunzandu-ma in umbra, si in fiecare zi, pe cand ea sta intinsa goala la soare, eu deschideam la pagina cea mai noua si citeam cum, tot urmarindu-ma, se apropia mereu.

Dormeam intr-un pat cu baldachin, sub o plasa care ne apara de tantari si filtra lumina lunii, iar eu stateam acolo, lungit in intuneric, privind-o cum doarme, si mi-era teama ca aveam sa fiu si eu prins in mintea aceea inecata in vise; si cand se facea dimineata, ea radea si ma necajea si ma tragea de par, apoi, dupa ce plecam, se apuca sa scrie…uite, de pilda, de asta imi aduc aminte: “T se ascunde in spatele unei pendule uriase. Bataile ei sunt ca trasnetele, ca pulsul lui Dumnezeu, si minutarele, in forma unor degete care arata spre ce?, au ajuns la trei si saptesprezece minute, cand va fi ora sase, am sa-l gasesc, pentru ca el nu stie ca de mine se ascunde, isi inchipuie ca de sine insusi. Nu-i vreau raul, si as fugi daca as putea, dar ceasul cere o jertfa, caci altfel nu s-ar mai opri niciodata, si viata trebuie sa se termine undeva, caci cine dintre noi poate sa-i indure la nesfarsit vuietul?“

Lasand la o parte orice altceva, e un oarecare adevar aici; ceasurile isi cer intr-adevar jertfa lor: ce e moartea decat o ofranda adusa timpului si eternitatii? Ciudat e ca vietile noastre erau mai strans imbinate laolalta decat oricand; existasera multe prilejuri cand as fi putut sa plec, sa dispar, sa n-o mai vad niciodata; dar sa fug acum ar fi insemnat sa-mi reneg dragostea, si daca n-o mai iubeam, atunci toate emotiile mele fusesera false. Acum cred ca ea nu era chiar cu totul o fiinta omeneasca (poate un copil al visurilor, daca exista asa ceva, sau un vis ea insasi), si nici eu nu eram…

Suntem singuri, dragul meu copil, inspaimantator de izolati, fiecare din noi de oricine altcineva; atat de infricosatoare e senzatia asta de ridicol in ochii lumii, incat nu suntem in stare sa vorbim sau sa ne aratam duiosia; pentru noi, moartea e mai puternica decat viata, sufla ca vantul prin intuneric, toate strigatele noastre se termina grotesti intr-un ras fara bucurie; si cu tot gunoiul acesta de singuratate strans in noi pana cand ne plesnesc maruntaiele si ne sangereaza verzui, ne invartim tipand prin lume, dandu-ne duhul in camerele noastre mobilate, in hotelurile de cosmar, in casele intamplatoare ale inimilor noastre ratacitoare.

Ce s-a intamplat cu ea? Daca as sti…Dar, dragul meu, atat de putine lucruri se implinesc; ce sunt cele mai multe vieti decat niste episoade fara sfarsit? «Trudim in bezna, facem ce putem, dam ce avem. Indoielile sunt pasiunile noastre, si pasiunea noastra ne e sarcina…» (Henry James) Dorinta asta de a afla sfarsitul ne face sa credem in Dumnezeu sau in vrajitorie, sa credem cel putin in ceva.